Duh si suflare de viata. Elemente de antropologie veterotestamentara

Actul suflarii de viata, provenind de la Dumnezeu cel vesnic, ii arata omului ca el este destinat sa traiasca in vesnicie. Acest fapt este sesizabil, pe alocuri, pe parcursul Vechiului Testament, insa el este reluat si evidentiat in Noul Testament, cand Mantuitorul Hristos, dupa Inviere, sufla asupra Apostolilor, spunandu-le „luati Duh Sfant” (In 20,22). Analizand relatia dintre textul din Facerea 2,7 si Ioan 20,22, parintele Arsenie intareste aspectul unitatii textului scripturistic si subliniaza ca suflarea de viata nu a fost folosita pentru niciun alt element al creatiei in afara de om. Prin aceasta, este subliniata demnitatea omului in cadrul creatiei si faptul ca, prin suflarea Mantuitorului, se deschide perspectiva vietii vesnice si a accesului la Imparatia lui Dumnezeu...

Lucrarea parintelui Arsenie se prezinta ca o cercetare bine venita in arealul interpretarilor biblice, nu doar pentru tema tratata, ci si pentru legaturile facute pe tot parcursul tratarii cu literatura iudaica, cea patristica si cea exegetica, toate conducand spre un adevar incontestabil, anume ca suflarea de viata nu constituie doar un element istoric izolat, ci o conditie necesara a existentei noastre in trup si suflet,
in duh si dragoste de-a pururi impartasibila, atat cu noi, cat si cu Dumnezeu.

Pr. prof. univ. dr. Ioan Chirila