Franz Kafka

Omul este o fiinţă problematică; orice fixaţie nemijlocită în anumite realităţi obiective, orice uitare de sine, orice degustare suficientă a rezultatelor obţinute, sub specia definitivului, înseamnă o abdicare de la idealul riguros „inuman” al condiţiei umane. Eticul intră în conflict cu aspiraţiile cu totul inumane ale omului religios. Insului însingurat al lui Kierkegaard îi corespunde kafkianul: Tu eşti tema de împlinit. Nici un discipol nicăieri şi niciunde. Individul este în raport doar cu transcendenţa, rupt de orice legături de solidaritate umană. Tot ce întreprinde în sfera umană se relativizează şi se degradează. Comunicarea între oameni devine iluzorie. Există doar o posibilitate de a comunica la modul indirect, prin semne care apelează, prin enigme care frapează, prin exemple care antrenează39. Corespondentul artistic al acestui tip de comunicare este parabola, povestirea cifrată. Între om şi transcendenţă se cască un abis incomensurabil. Leit motivul lui Kerkegaard este deosebirea absolută şi calitativă care ar exista între om şi Dumnezeu. Existenţa omenească este nimicită de atotputernicia divină. Legea morală, raţională şi general-umană, este înlocuită de paradox, acest scandal al raţiunii. Kafka a exprimat uneori acest sentiment de subordonare şi nimicnicie totală. N-au lipsit exegeze care au văzut în Scrisoarea către tatăl său o proiectare în concret a conflictului dintre omniprezenţa divină (elementul religios) şi raţiunea omenească (elementul moral). Se pare că experienţele sale personale, raporturile sale faţă de tatăl său, l-au făcut pe Kafka mai receptiv la prăpăstioasele idei kierkegaardiene. De altfel şi în opera lui Kierkegaard, relaţia între filosof şi sfera sa paternă ocupă un loc important, dacă nu decisiv. Citind în 1913 o antologie de texte din Kierkegaard, similitudinea destinului lor i se pare evidentă40. Conflictul dintre etic şi religios este prezent şi în Castelul. Romanul comportă, fireşte, interpretări felurite, fiecare exprimînd o parte de adevăr. Thomas Mann a accentuat paralelismul dintre Castelul şi comentariile pe marginea legendei lui Iov ale lui Kierkegaard41. Un funcţionar ,,ceresc” al Castelului îi face Amaliei propuneri ruşinoase şi imorale. Refuzat, împotriva familiei Barnabas, căreia îi aparţine fata, încep sistematice persecuţii ducînd pînă la ostracizare. Amalia încorporeză eticul iar birocraticul, care reprezintă castelul, religiosul. Or, între categoriile religioase, supramundane, şi cele morale, terestre, există o incomensurabilă prăpastie. Agrimensorul K. A optat pentru religios, de aceea vrea să-şi trăiască viaţa conform poruncilor absurde ale castelului, deşi este respins în modul grosolan de reprezentanţii acestuia. Amalia procedase omeneşte, raţional, potrivit legilor morale. Optînd pentru absurd, pentru speranţa paradoxală, agrimensorul i se opune cu cea mai mare violenţă42. Amalia are omeneşte dreptate, este consecventă şi rectalinie. Agrimensorul nu. El detestă castelul, dar se posternă în faţa lui, el resimte arbitrariul hotărîrilor luate la castel, dar totuşi este gata să le urmeze pentru că omul nu poate avea dreptate în faţa lui Dumnezeu. Kafka a exprimat cu un inegalabil umor magic, după Thomas Mann, caracterul ambivalent al divinităţii: cînd sublimă în accesibilitatea ei îndepărtată majestuaosă, cînd detestabilă, capricioasă şi coruptă (Castelul cu toată registratura lui de acte şi liota de funcţionari venali), dar totuşi nepătrunsă şi absurdă. Castelul ar fi un analogon artistic al paradoxului kierkegaardian. Desigur, Kafka nu este un kierkegaardian absolut. Elevul care citea asiduu în liceu pe Darwin şi Haekkel, studentul care se interesa de mişcarea anarhistă, tînărul care refuza obstinat recunoaşterea vreunei autorităţi religioase, nu putea să adere întru totul la speculaţiile teologale ale gînditorului danez. Kierkegaard a trezit şi a accentuat însă la Kafka anumite dispoziţii latente de a renunţa uneori la explicaţii raţionale, de a accepta absurdul, de a considera realitatea incognoscibilă. Dar este neîndoielnic că putem depista în opera kafkiană şi un element religios, o problematică de natură teologică, străine însă de orice biserică sau confesiune oficială. Religiozitatea lui Kafka se manifestă direct, fără intermediari, rezumîndu-se la un raport între om şi transcendenţă, în afara cadrelor ortodoxe ale religiilor constituite. Ar fi o eroare să ignorăm anumite motive religioase implicite operei lui Kafka, după cum o greşeală şi mai gravă ar fi să ne limităm doar la ele în descifrarea şi înţelegerea universului său artistic.

OPINIA CITITORILOR

Nu există opinii exprimate. Fii primul care comentează.

scrie un review