In cautarea celuilalt. Diplomatie, razboi, memorie. In honorem Ileana Cazan

Istoria ca poveste

Istoricul Ileana Cazan face parte din acea categorie a oamenilor fundamental generosi, care s-au dedicat din pasiune si cu pasiune stiintei istorice. Originara dintr-o familie de istorici, parintii fiind Florentina Cazan si Gheorghe Cazan, un medievist si un contemporaneist, ambii profesori la Facultatea de Istorie a Universitatii Bucuresti, Ileana Cazan s-a format intr-o ambianta intelectuala care i-a indreptat firesc pasii catre profesia de istoric. Absolventa, in 1978, a Liceului „Matei Basarab”, ca sefa de promotie, s-a inscris la cursurile Facultatii de Istorie-Filosofie, Sectia Istorie, pe care le-a urmat intre 1978-1982.

Perioada studiilor universitare a coincis cu anii in care politicile restrictive ale regimului Ceausescu au vizat tot mai mult restrangerea relevantei stiintelor umaniste si cresterea importantei celor ingineresti si exacte. Ideologizarea excesiva instrumentalizata in anii ‘70 prin Academia de Stiinte Social-Politice a golit de semnificatie importanta cercetarii istorice, transformata in anexa a propagandei oficiale a regimului[1]. Totodata, politicile de austeritate de la inceputul anilor ’80 s-au extins si asupra institutelor de cercetare istorica, obligate sa-si restranga personalul si sa-si reevalueze directiile de cercetare astfel incat sa corespunda comandamentelor ideologice ale vremii. Sfarsitul perioadei de liberalizare a regimului Ceausescu a avut un impact direct asupra cercetarii istorice prin restrangerea drastica a deplasarilor in strainatate si prin limitarea accesului la literatura istorica occidentala.  Reorganizarile de la mijlocul anilor ‘70 au vizat punerea sub control a cercetarii umaniste si economisiri prin reduceri de personal. Daca in octombrie 1974, in cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, activau 100 de persoane (documentaristi, cercetatori, traducatori, redactori, bibliotecari, dactilografe, personal administrativ), in 1989, in urma pensionarilor, desfiintarilor si blocarii posturilor, numarul se redusese la aproape jumatate, mai exact 55 de posturi[2].

In acest context, optiunea unui absolvent al unei Facultati de Istorie nu putea fi decat invatamantul gimnazial si liceal. Mai mult, practica repartitiilor, laolalta cu inchiderea marilor orase universitare pentru absolventii cu studii superioare, erau obstacole dificile pentru orice tanar aflat la inceput de cariera. Ileana Cazan a absolvit Facultatea de Istorie, in 1982, tot ca sefa de promotie, cu media 10, ceea ce i-a oferit sansa de a alege unul dintre locurile cele mai bune aflate pe lista de repartitii din acel an, fie la Campina, fie la Bolintin. Numai ca a avut parte de un contracandidat surpriza, fiica unuia dintre scriitorii in voga ai regimului, R.S., careia comisia de evaluare i-a acordat media de absolvire 10.30, pentru ca detinea functii de raspundere pe linie de UASCR (Uniunea Asociatiilor Studentilor Comunisti din Romania) si era membra a CC al UTC! Surpriza de ultim moment nu i-a schimbat decizia de a opta pentru scolile din Bolintin Vale si Bolintin Deal, unde a activat ca profesor in invatamantul gimnazial si liceal intre 1982 si 1986. In 1986, sansa i-a suras prin deblocarea unui post de cercetare la Institutul „Nicolae Iorga”, pe care l-a ocupat prin concurs.

Incepea astfel una dintre cele mai importante perioade de formare profesionala, care si-a pus decisiv amprenta asupra directiilor de cercetare carora Ileana Cazan li s-a dedicat cu pasiune si profesionalism in anii in care a activat in cadrul Institutului. In ciuda inghetului ideologic si a supravegherii permanente, la mijlocul anilor ‘80, Institutul se mentinuse ca o oaza intelectuala in atmosfera tot mai greu respirabila a dictaturii ceausiste. O parte a corpului de cercetare era formata din specialisti meritorii, trecuti prin inchisorile comuniste, care au fost recuperati si revalorizati la mijlocul anilor ‘60, atunci cand regimul comunist a decis sa abandoneze primatul stiintei sovietice in favoarea valorilor nationale.

In istoria Institutului regasim nume cu rezonanta pentru istoriografia romaneasca, precum Cornelia Bodea, Constantin C. Giurescu, Dan Berindei, Nicolae Stoicescu, Dan Lazarescu Serban Radulescu-Zoner, Paul Cernovodeanu si, nu in ultimul rand, Serban Papacostea, care a cunoscut in anii ‘50 experienta construirii prin munca fortata a Canalului Dunare-Marea Neagra[3]. In anii ‘80, Institutul devenise o adevarata scoala, iar istoricii profesionisti din vechea garda au construit punti de cunoastere. Ileana Cazan l-a avut ca profesor de limba germana pe Serban Radulescu-Zoner, la randul sau un fost detinut politic. De la Paul Cernovodeanu –  un proscris al anilor ’50 din cauza fratelui transfug, Dan Cernovodeanu -, a deprins gustul pentru studiul istoriei medievale, al calatorilor straini prin Tarile Romane si al heraldicii, iar cu Serban Papacostea, omul scoala prin excelenta, s-a initiat in tainele paleografiei latine si in implicarea pe care habsburgii au avut-o in afacerile sud-estului european in secolele XVI-XVIII.

Activitatea istoricilor cu „dosare sensibile” a fost in permanenta supravegheata de Securitate, fiind posibil ca prezenta Ilenei Cazan in anturajul acestora sa fi ridicat semne de intrebare. O nota a Securitatii, din 6 aprilie 1988, recomanda verificarea Ilenei Cazan si furnizarea de informatii care sa-i probeze conduita morala si buna-credinta: „In mod deosebit intereseaza si modul de implicare in indeplinirea sarcinilor profesionale, aprecieri din partea conducerii institutului si colegilor de serviciu, daca este cunoscuta cu activitate publicistica de specialitate si prestigiul de care se bucura in randul istoricilor romani, daca are sau intretine relatii cu cetateni straini, natura acestor relatii, comportament moral, deplasari efectuate in strainatate in interes de serviciu si modul in care si-a rezolvat mandatul incredintat, alte date de interes operativ”[4]. Cateva saptamani mai tarziu, la 25 aprilie, sosea si raspunsul la verificarea solicitata. Ileana Cazan, desi era socotita a fi o „persoana ingamfata”, nu era semnalata cu un „comportament necorespunzator” sau cu relatii in randul cetatenilor straini[5].

Ileana Cazan a mers pe urmele lui Serban Papacostea, nu doar prin modul in care si-a legat destinul profesional de cel al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, dar si prin tema sa predilecta de cercetare: documentele perioadei habsburgice. Ceea ce nota cel din urma – si anume ca „investigatiile si observatiile asternute pe hartie de birocratia habsburgica fac posibil unul dintre actele istoriografice cele mai cuprinzatoare in domeniul trecutului romanesc anterior epocii moderne”[6] – este ceea ce a dovedit din plin nu doar autorul citatului insusi, ci si istoricul sarbatorit in paginile acestui volum.

O alta directie de cercetare careia Ileana Cazan i s-a consacrat a fost studiul heraldicii ca mod de reprezentare a realitatilor politice si culturale. Un domeniu mai mult decat exotic  si pentru care era nevoie de stagii de cercetare in afara granitelor tarii. Cum in a doua jumatate a anilor ‘80 Romania era o tara din care nu prea se putea pleca, singura optiune care nu ridica semne de intrebare era Uniunea Sovietica. Stagiile de documentare in bibliotecile de la Moscova si Sankt Petersburg, obtinute in cadrul saptamanilor de schimb interacademice, i-au prilejuit accesul la o bibliografie occidentala imposibil de gasit la acea vreme in Romania. Asistam la un adevarat paradox: pentru a consulta bibliografia occidentala, cercetatorii romani trebuiau sa calatoreasca la Moscova.

Caderea regimului comunist, in decembrie 1989, a deschis o noua etapa in cariera profesionala a Ilenei Cazan. Dupa 1990, s-a inscris la doctorat la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucuresti, sub coordonarea profesorului Radu Manolescu, cu o teza referitoare la relatiile dintre habsburgi si otomani in secolul al XVI-lea. In 1994, a obtinut o prima bursa doctorala ÖAD (la Ost- und Süd-Ost Europa Institut din Viena), care i-a permis accesul la o ampla baza documentara fructificata, apoi, in teza de doctorat. Stagiile de documentare din anii ’90, la Academia de Stiinte din Austria, Academia Maghiara sau Sud-Öst Europa Institut din München au furnizat Ilenei Cazan liniile directoare ale unor ample cercetari substantiale referitoare la interesele habsburgilor in spatiul Europei de Sud-Est. In 1997, si-a sustinut teza de doctorat, iar din 1998 a devenit unul dintre colaboratorii constanti ai Academiei de Stiinte din Austria (Comisia Istorica), in 2003, fiind numita secretar al Comisiei romano-austriece de istorie.

Asadar, tema de interes major a fost diplomatia habsburgilor in secolele XV-XVIII in conexiune cu marele rival al acestora, Imperiul Otoman. Obiectivele urmarite aici au fost cel putin doua: pe de o parte, ele au pus in discutie alteritatea, Ileana Cazan fiind preocupata in mod constant sa inteleaga si sa explice resorturile care au angrenat deseori decizii politice diverse prin prisma imaginii „celuilalt”, ca parte a imaginarului medieval (habsburgi, otomani, romani, unguri). Pe de alta parte, un alt obiectiv major a fost cel de a releva noi informatii si interpretari asupra istoriei spatiului romanesc din perioada premoderna si moderna ca rezultat al contactelor si rivalitatilor dintre cele doua mari puteri imperiale. Diplomatia habsburgica a insemnat, de fapt, un concept-umbrela prin care istoricul a abordat perspective istoriografice diverse, care au variat de la studii de sinteza despre fenomene ample precum razboiul, pacea, propaganda si comertul, la cele de detaliu, care au reconstituit istoria prin figuri reprezentative de lideri politici, diplomati, militari, cartografi etc.

Documentarile realizate in bibliotecile austriece, germane si maghiare au stat la baza cartilor publicate la inceputul anilor 2000, dintre care amintim Habsburgi si otomani la linia Dunarii. Tratate si negocieri de pace (1526-1576) sau Interese austriece la Dunarea de Jos (1526-1791). Strategie, comert si cartografie. Lucrarile sale analizeaza istoria spatiului romanesc in secolele XVI-XVIII, ca zona de contact intre civilizatia occidentala si Imperiul Otoman, cu accent pe lupta pentru hegemonia Europei Central-Rasaritene si de Sud-Est. Cunoasterea documentelor medievale, mai ales ale celor emise de cancelaria imperiala habsburgica, i-au indreptat interesul in mod firesc si catre relatarile calatorilor straini despre lumea romaneasca, in epoca premoderna, vazuta ca o lume exotica, la pragul trecerii dinspre traditia balcanica-orientala spre modernitatea de tip occidental (1774-1829). Ileana Cazan a fost unul dintre editorii colectiei Calatori straini despre tarile romane in secolul al XIX-lea, fiind implicata si in editarea primelor doua volume Supliment ale seriei vechi, ale aceleiasi prestigioase colectii de documente.

Nu mai putin important este in acest context domeniul heraldicii, caruia Ileana Cazan i-a consacrat o atentie aparte, prin ample studii, precum Imaginar si simbol in heraldica medievala (1996) sau Heraldica et Historia (2002). Contributiile sale la istoria heraldicii, precum si implicarea directa si activa in heraldica teritoriala din Romania au dus, in 1997, la cooptarea sa ca secretar al Comisiei Nationale de Heraldica, Genealogie si Sigilografie a Academiei Romane, din 2020 devenind presedintele acestei prestigioase institutii. Totodata, este membru al Institutului de Genealogie si Heraldica  „Sever Zotta” (Iasi) si al Societatii de Heraldica si Genealogie „Paul Gore” (Chisinau). Ileana Cazan a publicat peste 100 de articole in reviste academice si universitare din tara si strainatate si este autor, coordonator sau coautor al unor numeroase monografii si volume de studii.

Dovada a recunoasterii rezultatelor obtinute de-a lungul carierei stiintifice sunt premiile si distinctiile cu care istoricul Ileana Cazan a fost onorata: Premiul „A.D. Xenopol” al Academiei Romane pentru lucrarea Habsburgi si otomani la linia Dunarii. Tratate si negocieri de pace (1526-1576) (2000); Ordinul „Meritul Cultural”, in grad de Cavaler, conferit de Presedintele Romaniei (2004); Crucea „Meritul Heraldic”, conferit de Comisia Nationala de Heraldica de pe langa Presedintele Republicii Moldova (2021); „Ambasador emerit al spiritualitatii romanesti”, distinctie conferita de Fundatia Eco-Europa (2022); „Diploma de Excelenta” conferita de Primaria Muncipiului Iasi (2023).

Istoricul Ileana Cazan a fost si un creator de institutii. Din aceasta perspectiva, merita amintita contributia majora pe care a avut-o la infiintarea Scolii Doctorale a Academiei Romane (actualmente SCOSAAR), cu care inca mai colaboreaza. De asemenea, mai mult de un deceniu, Ileana Cazan a fost director-adjunct al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” si a avut meritul ca a asigurat coeziune institutionala si a construit punti generationale care au dat substanta si sens functionarii acestuia. Si, cum putine lucruri sunt intamplatoare in viata, diplomatia nu a fost doar un concept care a definit interesele de cercetare ale istoricului, ci a oglindit si o trasatura fundamentala a personalitatii Ilenei Cazan: toti cei care au cunoscut-o vreodata in imprejurari mai mult sau mai putin obisnuite au putut constata cum personifica in mod real calitati precum cele de mediere, persuasiune si eleganta, cu scopul de a gasi solutii la probleme care celorlalti li se pareau a fi complicate.

Sub acest semn al altruismului s-au impletit trei directii: a cercetarii istorice, pedagogiei si managementului institutional. Avem convingerea ca toti cei care ne-am reunit contributiile in paginile acestui volum (dar si cei care ar fi vrut dar, din diferite motive, nu au reusit sa ni se alature) ne-am legat macar prin unul din aceste fire de sarbatorita de azi.

Mioara ANTON, Georgiana TARANU

[1] Detalii la Ileana Cazan, „Frontul istoricilor” – intre status profesional si comandament politic. Studiu de caz Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” (1970-1980), in Intelectualii politicii si politica intelectualilor, coord. Daniel Citiriga, Georgiana Taranu, Adrian-Alexandru Herta, Targoviste, Editura Cetatea de Scaun, 2016, pp. 37-72.

[2] Ibidem, p. 57.

[3] O nota a Securitatii, din 25 octombrie 1974, consemna ca in cadrul Institutului de Istorie „N. Iorga” activau un numar de 100 de cercetatori, dintre care 20 erau semnalati cu probleme de securitate. Mare parte dintre ei fusesera detinuti politici si figurau ca fosti membri ai partidelor istorice sau ai Miscarii Legionare. Printre cei considerati nesiguri se numarau Alexandru Constantinescu, Tudor Voinea, Nicolae Stoicescu, Constanta Motei, Ion Lazarescu. Cu exceptia lui Nicolae Stoicescu, care figura ca cercetator principal, toti cei mentionati in document erau angajati ca documentaristi. Conform notei, lui Stefan Stefanescu, director la acea vreme al Institutului, i se ceruse sa ia masuri urgente pentru „epurarea” celor cu trecut problematic: „Pana la sfarsitul anului 1974, ca o prima masura, va fi pensionarea celor care implinesc varsta, urmand ca pe parcurs sa se gaseasca alte metode legale de indepartare a acestora din cadrul Institutului”. Arhiva Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii, Fond Documentar, D 008857, vol. 66, ff. 267f/v.

[4] Cei care au intomit nota au scris „Cazacu” in loc „Cazan”. Ibidem, f. 56/v.

[5] Ibidem, f. 55.

[6] Serban Papacostea, Cuvant inainte la Oltenia sub stapanire austriaca 1718-1739, ed. a II-a, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1998, p. 5.

OPINIA CITITORILOR