Luminita plangatoare

Noua carte a lui Gheorghe Virtosu ne cucereste prin indiscutabila autenticitate, asigurata de faptul ca autorul a trait faptele de viata sau ca a putut sa le traiasca. El se coboara, cu un deosebit sentiment de bucurie si desfatare estetica, intr-un taram pe care il cunoaste din interior, avand certitudinea ca este acasa si ca ne-o transmite si noua, cititorilor. E un fapt care se intampla, dupa cum postula Hegel, in cazul epopeii.

Acest suflu epopeic, de care sunt patrunse si Amintirile din copilarie ale lui Ion Creanga (editorii cartii ne trimit, de altfel, in mod justificat la aceasta capodopera, avand drept erou un „copil universal”), se propaga in cadrul restrans al unui sat basarabean si in atmosfera arhaica a unei lumi care „gandeste in basme si vorbeste in poezii”.

Dam, in consecinta, de o arhetipalitate inca atat de vie, manifestata in traditii, in cantece, colinde, doine, in „legile comunitatii”, in ritualuri si, bineinteles, in povesti care constituie apanajul si „duhul eresului”, de care vorbeste Blaga, sau „parfumul copilariei”, la care se refera autorul cartii.

Cele doua personaje – Gheorghe (Virtosu), care e si povestitorul, si cel de-al doilea, Serioja, tovarasul de joaca si faptasul cel mai inversunat si cel mai inspirat al tuturor ispravilor, unele mai trasnite decat altele, sunt „figuri apropiate” (in terminologia lui Nietsche), intr-un fel – picaresti (sunt niste picaro mai moderati, mai „mioritici” decat cei clasici, spanioli), patrunsi de pofta neostoita de aventuri si intretinand relatii de apropiere sufleteasca si familiala, amintind de Tom Sawyer si prietenii sai, de Huckleberry Finn si Jim ai lui Mark Twain.

Bineinteles ca, intrucat e vorba de amintiri, autorul nu poate sa nu evite tema Timpului, care „le transforma pe toate in cenusa menita bailor purificatoare, savarsite cu sfintenie, chiar inainte de-a porni pe drumul vesniciei.” Aceasta cenusa este un produs al focului suferintei – traire atat de placuta Timpului, care detine puterea sfanta a fiecarui stramos sacrificat prin ardere. „De ce n-ar lasa Timpul cate-o amintire pretioasa vesniciei, precum o floare apartinand minunilor Divinitatii?”

Relatia, providentiala intr-un fel, a povestitorului cu Serioja, a fost supusa testului lipsit de mila al Timpului, dar au ramas intacte amintirile din copilarie, care poarta insemnele permanentei si eternei continuitati. Autorul se deda anume evocarii cu lux de amanunte, cu sublinierea farmecului si ineditului intamplarilor, care sunt toate niste ispravi, niste razbunari in lant nuclear care fac din copii niste fiinte dornice de demnitate, libertate, de sfintenie si frumusete, intr-un cuvant de personali‑ tate, careia i se spune unicitate.

Cum se manifesta aceasta unicitate?

Fireste, prin joc, prin elementul esential al felului de a fi al copilului. Gheorghe si Serioja se incadreaza, astfel, in imensul teatru al lumii (theatrum mundi), asumandu-si rolul ce le este destinat (povestitorul vorbeste mereu de „datul harazit al sortii”): acela de a fi actori nedisimulati si angajati cu toata fiinta lor candida in el, de a fi – se spune literalmente in roman – piese in puzzle-ul existentei neamului nostru stramosesc.

Intervine, in mod deloc surprinzator, puterea imaginatiei povestitorului, care-i transforma pe cei doi in eroi de epopee, de, cel putin, farsa picaresca, ce-i ia in valvartejul ei si le da contururi de fiinte traitoare pe marea scena a vietii si avand certitudinea ca si-au supus „clipa cea repede care li s-a dat”.

Ce fac, in fond, cele doua personaje ale lui Gheorghe Virtosu?

Refac ordinea tulburata a lumii, repun in albia firescului, a bunului simt si a armoniei familiale, valorile si virtutile uitate, tot ce a incalcat mersul organic al lumii spre inaltele ei scopuri si rosturi.

De aceea, le dam dreptate cand se pare ca intrec masura si se dedau cu uitare de sine harjoanei, jocului, aventurii si empatizam cu ei, ca „razbunatori” pentru nedreptatile si inconvenientele ce li se fac. Ei sunt, pana la urma, soli ai frumusetii si sfinteniei.

OPINIA CITITORILOR