Victor Ieronim Stoichita, Despartirea de Bucuresti. O povestire

O galerie de personaje memorabile, puse in situatii care mai de care mai graitoare, trimite totusi cu gandul la subtilul cititor de tablouri care este autorul. Mai presus de toate insa, ritmate de evenimentele epocii, crampeie din viata cotidiana a unei familii prinse sub tavalugul istoriei sau din framantarile tinerilor ce-si cauta un drum in viata in acele vremi se perinda prin fata cititorului de azi, amintindu-i felul in care un timp necrutator a stiut sa franga atatea si atatea destine.

Cartea a primit in 2015 Premiul pentru raspandirea limbii si literelor franceze decernat de Academia Franceza.

Iata-i. Sunt toti aici. Sarbatoream ceva, dar nu mai stiu ce anume. Stalin murise de trei ani. Bunicul, profesor universitar, fusese eliberat din inchisoare, ca si unchiul meu, inginer si print. Poate ca nu sarbatoream de fapt nimic, numai dorinta de a trai si o anumita intoarcere la realitate, care putea sa insemne:„N-o sa mai fie niciodata ca, dar…“
In august 1964, orasul s-a umplut de fantome. Erau, in majoritatea lor, barbati de o anumita varsta, uneori si femei, cu totii foarte palizi, contrastand, in acel sfarsit de vara, cu oamenii care se intorceau din vacanta. Erau tacuti, aveau privirea ratacita. Ii recunosteai dupa hainele din alte timpuri, precum si– asa mi se parea– dupa un oarecare miros de mucegai. Erau cei care scapasera din puscarii, ultimii detinuti politici, eliberati prin decret ministerial, despre care se vorbea in soapta de o vreme. Multi aveau in spate cinci, zece, chiar cincisprezece ani de inchisoare. Unii nu mai stiau incotro s-o apuce, neavand habar daca membrii familiei lor mai traiau sau daca reusisera intre timp sa plece din tara.

Traducere: Mona Antohi

Nr. de pagini: 296
Anul aparitiei: 2015